Terapia sociala prin branding de tara

Brandul de tara nu este - asa cum se crede - o creatie frumoasa. Nu este o "eticheta" sau o "viziune" rezultata dintr-un proces imaginativ de calitate. Sau, mai bine zis, nu este doar asta. Un brand de tara exista - in esenta sa - atata vreme cat respectiva tara exista. Altfel spus, esenta brandului nu trebuie decat descoperita, identificata, adusa la suprafata si nu imaginata, creata sau adaugata din afara printr-un proces artificial.
Un brand de tara trebuie sa raspunda la doua obiective majore:
- sa creeze o imagine unitara si atractiva pentru exterior (turisti, oameni de afaceri, investitori etc.);
- sa permita un proces de terapie sociala, asanare morala si dezvoltare spirituala, prin crearea unui traseu psihosocial prin care natiunea respectiva sa se regaseasca (acest traseu va contine un punct de plecare reprezentativ social si usor de recunoscut de catre majoritatea membrilor natiei respective, precum si o promisiune sau o viziune de tip expectativ care sa fie, in aceeasi masura, asteptata si acceptata de catre membrii natiei).
citeste tot articolul

Ora de stiri

Despre brandul de tara la TVR2 - alaturi de Bradut Florescu DDB si Cristian Pantazi Hotnews.ro - imagini din emisiune

Romania , tara fara brand de tara

Dupa Simply Surprising si Fabulospirit se dovedeste ca - in continuare - Romania nu are un brand viabil. Si cum asa ceva nu se construieste peste noapte, mai grav este faptul ca Romania nu are nici macar o viziune sau o strategie coerenta pentru a ajunge acolo. Dealtfel, chestiunea brandului de tara a devenit deja un loc comun. Toata lumea isi da cu parerea si nu se face nimic serios, iar problema - care ar trebui sa fie una tehnica - a capatat o abordare politica pentru ca baietii destepti au mirosit ca e o modalitate usoara de a scoate bani de la buget (culmea fiind atinsa de celebrul Fabulospirit al lui Lucian Georgescu "Fabulospirit nu este un slogan, ci un template de comunicare" :-) asa sa fie daca zice Dumnealui).
Un brand de tara - ca orice alt brand - ar trebui construit bazandu-te pe "realitatea frumoasa" surprinsa in esenta sa, avand o perspectiva pornita din interiorul tarii si avand ca obiectiv permanent grija pentru felul cum este si ar trebui sa fie perceputa de catre publicul din exterior. Ar trebui sa aiba in spate studii si cercetari pertinente (nu presupuneri si vorbe frumoase), o viziune clara si simpla (nu concepte complexe si atotcuprinzatoare - care oricum nici nu pot fi puse in practica si nici nu pot fi percepute de catre public), ceva sinceritate, ceva patriotism, profesionalism si grija pentru adevarul despre Romania. In primele faze, problema trebuie sa fie mai mult de marketing si psihosociologie si mai putin de publicitate si promovare. Asta ar trebui sa urmeze dupa ce stim cu totii nu ce e Romania in intregul sau, ci ce este Romania frumoasa care trebuie aratata si altora.
Mai multe despre acest subiect, in aceasta seara la Ora de stiri de la 21.00 pe TVR2, unde voi fi si eu invitat.

Stones Live

Stones Live

Cum sa te doara-n "Corporate Affairs" :-)

Am intalnit si manageri fericiti. Si destepti. Nu multi, dar am intalnit :-)
Dar nu despre ei vroiam sa scriu.

Acum cateva saptamani dau intamplator peste blogul unui Corporate Affairs Manager. De aici, din Romania (evident, cu experienta prin Occidentul atat de dorit). Si citind eu blogul gasesc un post foarte interesant despre brandingul intern, cultura corporatista, pregatirea si trainingul angajatilor pornind de la valorile brandului corporatist. Oau ! imi zic, ia uite ce tare. Un fel de BrandTherapy aplicat la o mare companie. Hai sa-i scriu autorului si sa-mi exprim dorinta: Bem un ceai si discutam despre asta (in Romania astfel de programe - de branding intern sa le zicem - sunt rare si se fac cu timiditate). Va inchipuiti bucuria mea cand am vazut ca cineva chiar a facut asta la nivelul unei mari companii. Noi am aplicat BrandTherapy doar la companii mici-medii. N-am avut sansa, priceperea sau capacitatea de a ne ridica mai sus. Inca :-) sper eu.
I-am scris un mesaj prin intermediul formularului de pe blogul dumisale. Nu mi-a raspuns nimic. N-o fi ajuns mesajul, o fi persoana atat de ocupata si asaltata de mesaje incat nu mi-a venit inca randul la raspuns sau pur si simplu o doare-n "corporate affairs" de un no-name care vroia sa discute bazaconii de genul "branding intern" si "cultura organizationala"?

Asta se leaga de o alta experienta asemanatoare.
Pregateam un proiect online - n-a mai iesit nimic, desi ideea inca e una viabila si interesanta. Si m-am gandit ca cel mai bine ar fi sa iau legatura cu cativa dintre cei care aveau experienta mai mare si mai de succes decat mine in derularea unui astfel de proiect. Si dau cateva mesaje de "curtoazie" catorva bloggeri autohtoni. Mi-au raspuns toti cu exceptia unei tinere domnisoare de mare succes in blogosfera romaneasca. Aceasta, dupa multa vreme, a catadicsit sa-mi arunce cateva vorbe dupa ce un prieten comun i-a batut obrazul din proprie initiativa (am aflat mai tarziu asta).

Si atunci, ca si acum, m-am intrebat: de ce-ti pui contactul pe pagina de web sau pe blog daca nu raspunzi unui mesaj care iti este adresat in termeni normali, umani si fara ca el sa contina trimiteri la originea adresantului? Cat de sus trebuie sa se creada (si, probabil, sa fie) un om care nu raspunde la mesajele venite de pe blogul a carui ratiune primara este tocmai interactivitatea si relatia cu cei care ajung sa citeasca cele scrise in el? Daca in cazul tinerei duduitze m-am lamurit ulterior ca de vina era varsta si aburul de vedeta care ii invaluia creierasul, in cazul managerului cu pricina atitudinea dumisale mi se pare impardonabila. Ca sa nu zic altfel...

Daca vrei sa faci ulcer...

...lejer, cu grija si uitandu-te la apa, du-te sa mananci la o terasa din Parcul Moghioros - Drumul Taberei.
Nu stiu cum se numeste, nici nu vreau sa stiu. Este o terasa in trepte, langa lacul artificial din mijlocul parcului.

Duminica seara am mancat acolo. Ma rog, "am mancat" e un fel de-a spune. Prietenii se asezasera deja la masa cand am ajuns noi si isi comandasera de baut. Ne asteptau pe noi ca sa comandam si mancarea: "Noi ne-am hotarat - zice Ina - uitati-va si voi pe meniu si sa comandam". Am ales repede si ne-am uitat dupa ospatar. A venit, i-am spus pe rand ce dorim, si-a notat constiincios, dupa care ne-a zis calm: " Dureaza 50-60 de minute". M-am uitat ca un idiot la el si i-am zis zambind: "Asta banuiesc ca o spuneti ca sa ne incurajati sa bem mai mult :-) " Si el: "Nu, chiar atat dureaza, sunt foarte multe comenzi". Si pleaca. Ma uit in jur - nu manca nimeni. "Poate ca au comandat mai multi deodata si nu pot face fata comenzilor", imi zic si ma bag repede intr-o discutie.

A durat 55 de minute pana a venit prima salata. Spaghetele mele au ajuns dupa 65 de minute. Un platou rotund urias pe care se afla o farfurie ovala minuscula, cu cateva paste foarte fierte, cu gust de faina si slabe urme de sos de rosii. Cristina si restul m-au potolit cu greu. Vroiam sa chem seful localului, bucatarul, patronul, primarul, eventual pe Sfantul Petru... Nu-mi venea sa cred. Am mai luat tzepe la restaurant, dar in ultima vreme, niciodata asa. Vladimir, baiatul meu, e in faza "micului". In ciuda eforturilor mele de a-l determina sa manance mai multe legume, solicita cu entuziasm mici. "Trei mici cu mustar" a devenit refrenul iesirilor la restaurant. Evident, si de aceasta data s-a intamplat la fel. Au venit trei mici arsi, fara gust. I-a inghitit rapid si a zis senin: "As mai vrea nishte cartofi prajiti!". I-am explicat ca sansele de a-i obtine intr-o perioada rezonabila de timp sunt nule si ca ar fi bine sa termine painea din cos. Lucru pe care l-a si facut, "imprumutand" cativa cartofi de la Cristi. Cand ne apropiam de final, a mai aparut un prieten cu sotia si fetita. A vrut si el trei mici si a rugat ospatarul sa-i aduca in 15-20 minute pentru ca noi nu mai puteam sta prea mult. Acesta i-a spus la fel de calm: "Dureaza 40-60 minute". Trei mici ? Trei mici nenorociti? 60 de minute? "Avem multe comenzi" spune iarasi. De data asta ne uitam cu totii imprejur. La o masa alaturata, trei persoane infulecau cativa mici prapaditi - venisera in acelasi timp cu noi. "Omule, ii zic, de unde Dumnezeu aveti voi comenzile astea, ca aici nu mai mananca nimeni in afara de domnii de alaturi?", "Eeeeee" zice. Si pleaca.
Am platit totul la leu. Am cautat cu totii prin portofele pana am completat suma fixa. Niciun leu mai mult.